Sa vezi cum am stat eu azi si am asteptat in fata biroului pentru ca nu ajunsese nimeni inaintea mea si bineinteles ca nu aveam cheie. Taman azi cand aveam atat de munca si trebuia sa ma ocup de toata hartogaraia angajatilor. Dar de cateva luni incoace mi-a trecut o idee prin cap si nu stiu cum s-o pun in practica, aceea de a contracta o firma care ofera servicii salarizare, ca sa nu ma mai ocup eu de tot ce inseamna angajati si hartiile lor aferente.
Am inghetat in fata usii si nu stiu cum se face ca cel care avea cheia nu a ajuns decat dupa jumatate de ora la birou si nici nu raspundea la telefon. Probabil ca viata tumultoasa l-a facut sa intarzie azi. Eu, femeie de casa, nu ies nicaieri in ultimul timp :)) Adevarul e ca ma simt din ce in ce mai obosita. Nu stiu cum se face ca ajung acasa cel tarziu la 18, iar cel tarziu la 22 sunt in pat si vreau sa dorm pentru ca ma topesc de somn.
Am avut, ce-i drept, un weekend prelungi si agitat, foarte obositor pentru mine. Dar, abia astept sa urmeze weekend-ul prelungit de 1 Mai pentru ca vor fi patru zile libere de care vreau sa profit din plin.
Ma tot gandesc unde sa merg in mini-vacanta de 1 Mai. As face un turism rural dar nu m-am hotarat inca 100%. Eu as vrea in Maramures, mai ales ca oamenii de acolo se imbraca in straie de sarbatoare de cate ori au ocazia. Mi-ar placea sa fiu acolo si de Pasti cand oamenii locului ar avea si traditii de respectat de care as fi foarte curioasa.
Acum incerc sa ma incalzesc dupa ce am inghetat afara, vreau sa imi fac o cafea.
Coincidenţă? not really
Nu demult a apus soarele iar norii deja se adună.Pot zice că îmi displace instabilitatea asta.Cred că au trecut cel puţin treizeci de minute de când suprafaţa întunecată,lucioasă a Tamisei ne-a atras atenţia.Mă întorc spre ea.E încruntată şi neobişnuit de tăcută.Din moment ce mi-a acceptat invitaţia ar face bine să aprecieze fiecare minut,e atât de frumos aici! Bănuiesc că se gândeşte la el încă.Defapt sunt convinsă,nimic altceva nu o tulbură aşa.Tăcerea ei mă irită. Mă uit la ceas şi îmi indică 23:13,asta înseamnă nouă şi un sfert,bineînţeles că am uitat să îl reglez când am aterizat aici.Încerc să confrunt imaginea copleşitoare,pitorească a palatului Westminster,însă liniştea serii este străpunsă de glasul ei stins.
-Ştii…de azi nu mai am încredere decât în doi bărbaţi.Îmi spune suspinând privind undele uşoare ale râului.
Surprinsă de vorbele ei o privesc întrebător înclinându-mi capul.
-Jack şi Jim dragă.Nu te mai uita aşa la mine.Continuă cu seriozitate fără a schiţa vreun gest.
Intrigată,confuză şi oarecum amuzată în acelaşi timp o întreb despre ce tot vorbeşte.Îmi răspunde cu numele lor întreg “Jack Daniel şi Jim Beam”.Nu am să îi zic cât de mult exagerează şi nici nu am să îi ţin un discurs motivaţional,îi voi zâmbi doar.
Din îndepărtare observ silueta vag luminată de felinarele deja aprinse a unui tânăr care se apropie.Se opreşte la mai puţin de un metru distanţă de noi şi se sprijină de balustradă cu ochii aţintiţi spre cerul înnorat.Simt cum mă cuprinde o curiozitate greu de controlat faţă de acest misterios străin.Poartă un costum negru,în dungi fine,cămaşă albă şi o cravată deznodată în jurul gâtului.Ținuta lui pare o dovadă a gusturilor fine şi a nevoii disperate de a le satisface.
Îi atrag atenţia dragei mele prietene ce pare pierdută într-o lume diferită ,asupra lui.Se întoarce cu silă spre el apoi oftează rotindu-şi ochii:
-Știi că sunt la fel toţi. Nu te entuziasma ca o alintată la vederea pietrelor strălucitoare.
Trebuie să recunosc că nu e tocmai răspunsul la care mă aşteptam.Se pare că sunt pe cont propriu.Cine ştie? Ar putea fi un diamant la o privire mai atentă.
Nu mai încerc să mă controlez inutil şi pentru prima oară, lăsând totul în voia destinului mă afişez în faţa tânărului zâmbindu-i uşor ezitant.Îl întreb grăbită încotro se află cea mai apropiată staţie de metrou…de parcă nu aş ştii deja.Îşi coboară privirea spre mine apoi zâmbeşte blând.Cu siguranţă crede că sunt penibilă,poate nu trebuia să fac asta.Continuă să mă analizeze câteva momente,însă eu nu îi pot vedea decât ochii inuman de luminoşi ,în ciuda întunericului ce scaldă oraşul.
Ce-a fost în capul meu? Nu e tocmai indicat să întru în vorbă cu necunoscuţi,mama încearcă să mă înveţe asta de când mă ştiu,mai ales nu atunci când el poartă costum iar eu…ei bine…jeanşi şi tricou.Proastă decizie ce pot spune.
Îmi întrerupe brusc momentul de lamentare întinzându-mi lejer o bucată de carton,dreptunghiulară cu un număr de telefon scris uşor înclinat ,apoi se îndepărtează cu mâinile în buzunare.
“Baby …call me!”
-Ştii…de azi nu mai am încredere decât în doi bărbaţi.Îmi spune suspinând privind undele uşoare ale râului.
Surprinsă de vorbele ei o privesc întrebător înclinându-mi capul.
-Jack şi Jim dragă.Nu te mai uita aşa la mine.Continuă cu seriozitate fără a schiţa vreun gest.
Intrigată,confuză şi oarecum amuzată în acelaşi timp o întreb despre ce tot vorbeşte.Îmi răspunde cu numele lor întreg “Jack Daniel şi Jim Beam”.Nu am să îi zic cât de mult exagerează şi nici nu am să îi ţin un discurs motivaţional,îi voi zâmbi doar.
Din îndepărtare observ silueta vag luminată de felinarele deja aprinse a unui tânăr care se apropie.Se opreşte la mai puţin de un metru distanţă de noi şi se sprijină de balustradă cu ochii aţintiţi spre cerul înnorat.Simt cum mă cuprinde o curiozitate greu de controlat faţă de acest misterios străin.Poartă un costum negru,în dungi fine,cămaşă albă şi o cravată deznodată în jurul gâtului.Ținuta lui pare o dovadă a gusturilor fine şi a nevoii disperate de a le satisface.
Îi atrag atenţia dragei mele prietene ce pare pierdută într-o lume diferită ,asupra lui.Se întoarce cu silă spre el apoi oftează rotindu-şi ochii:
-Știi că sunt la fel toţi. Nu te entuziasma ca o alintată la vederea pietrelor strălucitoare.
Trebuie să recunosc că nu e tocmai răspunsul la care mă aşteptam.Se pare că sunt pe cont propriu.Cine ştie? Ar putea fi un diamant la o privire mai atentă.
Nu mai încerc să mă controlez inutil şi pentru prima oară, lăsând totul în voia destinului mă afişez în faţa tânărului zâmbindu-i uşor ezitant.Îl întreb grăbită încotro se află cea mai apropiată staţie de metrou…de parcă nu aş ştii deja.Îşi coboară privirea spre mine apoi zâmbeşte blând.Cu siguranţă crede că sunt penibilă,poate nu trebuia să fac asta.Continuă să mă analizeze câteva momente,însă eu nu îi pot vedea decât ochii inuman de luminoşi ,în ciuda întunericului ce scaldă oraşul.
Ce-a fost în capul meu? Nu e tocmai indicat să întru în vorbă cu necunoscuţi,mama încearcă să mă înveţe asta de când mă ştiu,mai ales nu atunci când el poartă costum iar eu…ei bine…jeanşi şi tricou.Proastă decizie ce pot spune.
Îmi întrerupe brusc momentul de lamentare întinzându-mi lejer o bucată de carton,dreptunghiulară cu un număr de telefon scris uşor înclinat ,apoi se îndepărtează cu mâinile în buzunare.
“Baby …call me!”
Ezitând
Încă păstrez numărul lui chiar dacă nu îl voi suna prea curând.Nu vreau să mă întorc în timp,la urma urmei jocul rămâne acelaşi,doar jucătorii se schimbă.
E dimineaţă,razele soarelui scaldă întreaga încăpere,emanând o căldură obositoare.Ca de obicei îmi beau cafeaua singură,răsfoind ultima ediţie a revistei Vogue iar muzica probabil a trezit deja întreg etajul hotelului.De când te-ai decis să calci peste ceea ce aveam împreună totul a devenit o rutină.Uneori mă întreb dacă ţi-e bine acolo unde eşti acum,dacă ea,oricare ea ar fi,se trezeşte înaintea ta pentru a pregăti cafeaua,dacă învaţă reţete de prăjituri doar de dragul tău,ori dacă îşi face timp de tine în dimineţile în care vă întoarceţi frânţi de la petrecerile prietenilor tăi,iar tu suferi de celebra-ţi insomnie.Prietenii tăi nesuferiţi…până şi ei îmi lipsesc.Glumele nesărate şi feţele lor bosumflate când pierdeau jocul de Poker,ori cel de Monopoly, din serile de vineri.Mereu când jucam amândoi câştigam, îţi aminteşti?
Ne întorceam în zori,iar autostrada era aproape pustie.Aveai o plăcere sadică să îmi vezi reacţia de fiecare dată când luai mâinile de pe volan şi ţi le puteai la ceafă.Mă priveai cu un zâmbet larg în timp ce încercam să ţin volanul drept,apoi mă sărutai pe creştet şi îţi reluai poziţia de condus. Făceam săptămânal cumpărături în acelaşi magazin,iar tu de fiecare dată căutai noutăţile în materie de gadgeturi.”Hai copilu’ că n-avem timp!” şi îmi cereai încă cinci minute.Adevărul e că îmi lipseşte vechiul tu,de când ţi-ai arătat adevăratele culori ai decăzut enorm în ochii mei.
Într-o fracţiune de secundă uşa camerei este deschisă lovindu-se cu brutalitate de perete.
-Bună draga mea! Dă muzica aia mai încet, se aude din stradă.Vino să te pup! Ce bine că te-ai trezit.Trebuia să fi venit cu mine.Îmi spune râzând ca şi cum stările care au încercat-o aseară au fost şterse în totalitate.
O urmăresc nedumerită în timp ce scoate cutii cu pantofi,genţi,bluze,cosmetice, din plasele colorate.Arată de parcă ar fi cumpărat un întreg magazin.
Ironic…asta îmi spuneai tu când portbagajul era umplut la refuz,apoi te plângeai că nu îţi place să despachetezi.Probabil şi acum geamantanele tale imense ar mai fi în camera mea aproape neatinse,dacă nu ţi-aş fi cerut să pleci.Încă mi te amintesc proptit în tocul uşii cu mâinile încrucişate.Ce aşteptai? Compasiune…înţelegere? Apoi ai dispărut fără nici o urmă de regret.Îţi auzeam paşii atât de grăbiţi încât păreau că nu mai nimeresc toate treptele scărilor.Bănuiesc că şi tu îţi doreai un sfârşit.
-Ce ai? La ce te gândeşti? Intervine brusc vorbindu-mi neobişnuit de tare.Prezenţa ei îmi creează discomfort pentru prima dată.Dau pagina revistei încercând să o ignor.Se trânteşte pe canapea lângă mine.Era cât pe ce să îmi vărs cafeaua,urăsc agitaţia asta şi nici nu o înţeleg.
Mă fixează cu privirea apoi continuă pe acelaşi ton, gesticulând haotic.
-Oxford Street e ca o bucăţică din rai! Ţi-am luat geanta aia despre care tot vorbeai în avion.Nu îţi fă probleme îmi mulţumeşti mai târziu.Ai mâncat azi? Eu nu…ar trebui să mergem într-un loc drăguţ,aş da orice pentru un croissant şi o limonadă rece.
Îi spun că mă schimb cât de repede pot,apoi vom lua masa unde doreşte.Nu am dispoziţia necesară să înfrunt agitaţia Londrei dar mă conformez.
Înainte să întru în baie vocea ei mă opreşte în prag.
-Ia zi, l-ai sunat?
E dimineaţă,razele soarelui scaldă întreaga încăpere,emanând o căldură obositoare.Ca de obicei îmi beau cafeaua singură,răsfoind ultima ediţie a revistei Vogue iar muzica probabil a trezit deja întreg etajul hotelului.De când te-ai decis să calci peste ceea ce aveam împreună totul a devenit o rutină.Uneori mă întreb dacă ţi-e bine acolo unde eşti acum,dacă ea,oricare ea ar fi,se trezeşte înaintea ta pentru a pregăti cafeaua,dacă învaţă reţete de prăjituri doar de dragul tău,ori dacă îşi face timp de tine în dimineţile în care vă întoarceţi frânţi de la petrecerile prietenilor tăi,iar tu suferi de celebra-ţi insomnie.Prietenii tăi nesuferiţi…până şi ei îmi lipsesc.Glumele nesărate şi feţele lor bosumflate când pierdeau jocul de Poker,ori cel de Monopoly, din serile de vineri.Mereu când jucam amândoi câştigam, îţi aminteşti?
Ne întorceam în zori,iar autostrada era aproape pustie.Aveai o plăcere sadică să îmi vezi reacţia de fiecare dată când luai mâinile de pe volan şi ţi le puteai la ceafă.Mă priveai cu un zâmbet larg în timp ce încercam să ţin volanul drept,apoi mă sărutai pe creştet şi îţi reluai poziţia de condus. Făceam săptămânal cumpărături în acelaşi magazin,iar tu de fiecare dată căutai noutăţile în materie de gadgeturi.”Hai copilu’ că n-avem timp!” şi îmi cereai încă cinci minute.Adevărul e că îmi lipseşte vechiul tu,de când ţi-ai arătat adevăratele culori ai decăzut enorm în ochii mei.
Într-o fracţiune de secundă uşa camerei este deschisă lovindu-se cu brutalitate de perete.
-Bună draga mea! Dă muzica aia mai încet, se aude din stradă.Vino să te pup! Ce bine că te-ai trezit.Trebuia să fi venit cu mine.Îmi spune râzând ca şi cum stările care au încercat-o aseară au fost şterse în totalitate.
O urmăresc nedumerită în timp ce scoate cutii cu pantofi,genţi,bluze,cosmetice, din plasele colorate.Arată de parcă ar fi cumpărat un întreg magazin.
Ironic…asta îmi spuneai tu când portbagajul era umplut la refuz,apoi te plângeai că nu îţi place să despachetezi.Probabil şi acum geamantanele tale imense ar mai fi în camera mea aproape neatinse,dacă nu ţi-aş fi cerut să pleci.Încă mi te amintesc proptit în tocul uşii cu mâinile încrucişate.Ce aşteptai? Compasiune…înţelegere? Apoi ai dispărut fără nici o urmă de regret.Îţi auzeam paşii atât de grăbiţi încât păreau că nu mai nimeresc toate treptele scărilor.Bănuiesc că şi tu îţi doreai un sfârşit.
-Ce ai? La ce te gândeşti? Intervine brusc vorbindu-mi neobişnuit de tare.Prezenţa ei îmi creează discomfort pentru prima dată.Dau pagina revistei încercând să o ignor.Se trânteşte pe canapea lângă mine.Era cât pe ce să îmi vărs cafeaua,urăsc agitaţia asta şi nici nu o înţeleg.
Mă fixează cu privirea apoi continuă pe acelaşi ton, gesticulând haotic.
-Oxford Street e ca o bucăţică din rai! Ţi-am luat geanta aia despre care tot vorbeai în avion.Nu îţi fă probleme îmi mulţumeşti mai târziu.Ai mâncat azi? Eu nu…ar trebui să mergem într-un loc drăguţ,aş da orice pentru un croissant şi o limonadă rece.
Îi spun că mă schimb cât de repede pot,apoi vom lua masa unde doreşte.Nu am dispoziţia necesară să înfrunt agitaţia Londrei dar mă conformez.
Înainte să întru în baie vocea ei mă opreşte în prag.
-Ia zi, l-ai sunat?
Tardiv
Ei spun că trebuie să îngropi trecutul ca să te poţi bucura de prezent,dar dacă nu se lasă îngropat? Ei bine …forţează-l ! Îmi repet,doar ca să nu uit.Realizez că nu mai sunt cum eram în urmă cu un an,o lună,nu mai sunt nici cine eram ieri.Cândva durerea era o simplă lovitură, ori un genunchi ce sângera,iar moartea, un fluture cu aripile frânte,o viaţă care ţi se stingea în palme.Niciodată nu am crezut în moartea sufletească,un sfârşit lent şi inevitabil alimentat cu supradoze de iluzii,la fel cum nu am crezut în dragoste.
Fără nici o reţinere şterg numărul tău de telefon şi arunc cartea de vizită ce încă avea un loc special în portofelul meu.Cadourile ţi le-am înapoiat de mult,chiar dacă aşa zisul orgoliu pe care mereu îl trimiţi la înaintare nu te-a lăsat să le primeşti, ştii la cine le poţi găsi.
Îmi iau pardesiul şi umbrela,apoi plec ignorând privirea ei nedumerită din spatele ochelarilor.
Asfaltul umed ce reflectă vag luminile clădirilor înalte geme sub paşii mei grăbiţi,iar ploaia rece,măruntă are să îmi şteargă trecutul precum urmele de cretă albă de pe trotuare.Cerul întunecat îmi promite un alt început.
Deschid uşa cafenelei în timp ce închid umbrela de pe care se preling şuviţe de apă.E un loc întunecat şi intim în care pluteşte mirosul cafelei proaspăt măcinate.Din spatele tejghelei lungi,din lemn masiv de culoare închisă,învăluit de fumul dens al unei ţigări uitată aprinsă îmi zâmbeşte blând un bărbat trecut de a doua tinereţe.Timpul necruţător şi-a lăsat aprenta pe chipul său ce-mi pare atât de familiar.Ochii lui negri înconjuraţi de riduri adânci par să deţină răspunsul unor întrebări pe care mulţi nu au îndrăznit să le pună încă.
Intuindu-mi gândurile îmi oferă o ceaşcă mare de cafea apoi îmi vorbeşte aproape în şoaptă,aplecându-se uşor spre mine.
“Când îţi vei dori să îi cunoşti toate cicatricile şi vei încerca să îi vindeci rănile,când îi vei memora cu uşurinţă forma buzelor,iar gâtul lui va fi locul tău de joacă,atunci vei ştii că iubeşti.Tu încă n-ai iubit pe nimeni,doar ai suferit decepţii.”
Fără nici o reţinere şterg numărul tău de telefon şi arunc cartea de vizită ce încă avea un loc special în portofelul meu.Cadourile ţi le-am înapoiat de mult,chiar dacă aşa zisul orgoliu pe care mereu îl trimiţi la înaintare nu te-a lăsat să le primeşti, ştii la cine le poţi găsi.
Îmi iau pardesiul şi umbrela,apoi plec ignorând privirea ei nedumerită din spatele ochelarilor.
Asfaltul umed ce reflectă vag luminile clădirilor înalte geme sub paşii mei grăbiţi,iar ploaia rece,măruntă are să îmi şteargă trecutul precum urmele de cretă albă de pe trotuare.Cerul întunecat îmi promite un alt început.
Deschid uşa cafenelei în timp ce închid umbrela de pe care se preling şuviţe de apă.E un loc întunecat şi intim în care pluteşte mirosul cafelei proaspăt măcinate.Din spatele tejghelei lungi,din lemn masiv de culoare închisă,învăluit de fumul dens al unei ţigări uitată aprinsă îmi zâmbeşte blând un bărbat trecut de a doua tinereţe.Timpul necruţător şi-a lăsat aprenta pe chipul său ce-mi pare atât de familiar.Ochii lui negri înconjuraţi de riduri adânci par să deţină răspunsul unor întrebări pe care mulţi nu au îndrăznit să le pună încă.
Intuindu-mi gândurile îmi oferă o ceaşcă mare de cafea apoi îmi vorbeşte aproape în şoaptă,aplecându-se uşor spre mine.
“Când îţi vei dori să îi cunoşti toate cicatricile şi vei încerca să îi vindeci rănile,când îi vei memora cu uşurinţă forma buzelor,iar gâtul lui va fi locul tău de joacă,atunci vei ştii că iubeşti.Tu încă n-ai iubit pe nimeni,doar ai suferit decepţii.”
Subscribe to:
Posts (Atom)